POVESTEA PSIHIATRULUI PROST-TRAUMATIC ŞI A FRUMOASEI TULBURATE

Când am văzut că presupusa jurnalistă Alina Matiş recidivează şi mai scrie un articol despre aşa-numitul „sindrom NU”, mi-a venit să borăsc. Însă, citind articolul şi mai ales vizionând interviul cu „Psihiatrul care are grijă de OAMENII CARE NU EXISTĂ”, respectiv dr.Gabriel Diaconu (MindCare – MedLife), mi-am schimbat dispoziţia.

REINTRODUCERE ÎN TEMĂ
Dacă unii dintre voi nu aţi citit articolele precedente apărute în gândul, nu vă îngrijoraţi, articolul de faţă conţine suficiente gogomănii care vă pot ajuta să vă edificaţi asupra demersului chinuit al ziaristei noastre. În ajutor ne vine şi filmuleţul retrospectiv de unde extragem următoarea afirmaţie aproape dramatică: „Tocmai în perioada în care statul major general ne spunea noua că armata română este singura dintre aliatele NATO care nu a avut nici un caz de stres postraumatic, după Irak şi Afganistan, acest om era diagonsticat, de către aceiaşi oameni, cu stres posttraumatic.”

Nu vă chinuiţi să ghiciţi. E vorba de psihologi. Repetăm ca să înţelegem! Cei care ar fi susţinut că nu există cazuri de stres posttraumatic erau psihologii. Textual declaraţia suna aşa: „Din datele la care am eu acces, din informaţiile pe care le deţin eu, nu există militari diagnosticaţi cu stres posttraumatic” Cum era de aşteptat, în materialul video, prima jumătate a frazei este tăiată, rămânând pentru proşti doar partea de aserţiune categorică: „…nu există militari diagnosticaţi cu stres posttraumatic.” Dandana mare, domnule!

Aici se cuvine să redăm intervenţia aparent confuză a domnului doctor de suflete pârjolite: „Dar psihologii ăia, care sunt acolo şi care fac parte din astfel de servicii, aceia sunt oameni care, spre deosebire de mine, în momentul în care neagă un diagnostic sau preferă să treacă un alt diagnostic decât cel real, se află într-o zonă extrem de compromiţătoare a profesiei lor. Un diagnostic mincinos este un caz sever de malpraxis, o rea practică profesională – în orice profesie.”

Urmărind poate să ne şocheze, doctorul cu pricina continuă: „Hai să mai spunem ceva, diagnosticul de stres postraumatic este un diagnostic clinic pus de un medic psihiatru, niciodată de un psiholog.” Bingo! Răspuns corect. Nu v-aţi fi aşteptat, nu? Faptul este confirmat chiar de către pacientul acela nefiinţabil: „Doamna psihiatru de la Spitalul Militar mi-a pus diagnosticul de şoc posttraumatic. Cum am intrat la dumneai în cabinet şi am început să vorbesc, mi-a zis ‘tu ai şoc posttraumatic’.”

Felicitări, domnule doctor, aţi câştigat un beţişor de urechi utilizat de doar patru ori. Dar dacă tot ştiţi că psihologii nu pun diagnostice psihiatrice, de ce îi acuzaţi de malpraxis, susţinând au pus un diagnostic diferit…sau l-au schimbat sau l-au minciunit sau dracu’ mai ştie ce. Şi incoerenţa este un simptom, domnule doctor.

LECŢIA DE DIAGNOZĂ
Doctorul nostru a fost umblat pe la tot felul de şcoli, congrese, chermeze şi bairame de specialişti care, dacă nu îţi schimbă mentalitatea, îţi poate shimba sexul. Adică, te duci vacă şi te întorci bou. Iată cum se face că e pregătit să ne ofere o mică demonstraţie de raţionament diagnostic. Pentru psihologi. Nu de alta, dar deşi nu se îndoieşte de profesionalismul psihologilor, îi consideră complet idioţi. Aşadar, referindu-se la unele auzite de el şi acceptate de către reprezentanţii armatei, începe procedura de iluminare:

„Am auzit că unii dintre ei au probleme cu somnul, am auzit că unii dintre ei suferă de anxietate, am auzit că unii dintre pot să aibă simptome de depresie, am auzit că unii dintre ei au probleme de consum de alcool. În momentul în care ai un militar care prezintă simptomele pe care eu tocmai le-am descris: nu doarme bine, este anxios, are simptome de depresie sau de disforie, o formă de iritabilitate cronică, şi s-ar părea că şi-a schimbat modul de a consuma diferite substanţe (ups!!!) ….bla –bla…este posibil ca omul ăsta să fi dezvoltat probleme de sănătate care nu pot fi încadrate în altă parte.” (decât PTSD-nota noastră!)

Deci, pe înţelesul tuturor, iată reţeta: luăm de la unii insomniaci nedormitul bine, anxioşilor le luăm anxietatea, celor cu simptome depresive le luăm depresia sau disforia, alcoolicilor le confiscăm…substanţele (de care or fi şi s-or găsi asupra lor!); le punem într-o găleată şi le amestecăm acolo până când facem un soi de terci din care plămădim un mic zombi frankeştian cu care, mai apoi, ne putem juca de-a doctorul: îi administrăm injecţii, îi punem pansamente şi îi dăm pilule ( de toate culorile)! Toate în detrimentul ursuleţului de pluş pe care îl vom arunca la gunoi. Avem o altă jucărie. Mulţumim, domnule doctor!!!!

PSIHOMETRIE DE CUMETRIE
De ce nu ştiu psihologii să pună corect diagnosticele? Pentru că pe lângă că ie proşti, dar n-are nici chestionare. Adică le are, dar ie proastă şi nu ştie. Tră să are de alea bune, ca la ingelzi şi americanezi. Iată şi fasciculele iluminatoare ale doctoraşului nostru, într-o abordare hegeliană (nu ştim ce e aia, dar sună interesant!):

TEZA: „Ei bine, în psihometrie există nişte chestii mult mai complicate. Nişte baterii de teste care au inserate printre rânduri, intrebări, „aitemi” care formează o reţea mai puţin vizibilă de VT validity testing, de testare a validităţii.

ANTITEZA: „Nu mă îndoiesc de excelenţa şi competenţa examinatorilor Armatei Române. Nu vreau să îi jignesc, Dumnezeule! Şi nu vreau să mă gândesc la posibilitatea că probabil şi pe ei i-a stârnit curiozitatea la un moment dat să se uite pe toate chestionarele alea şi să vadă că la englezi şi la americani există 11, 15, 20% din soldaţi care au PTSD – „băi, noi n-avem nici unu’! Hai să ne uităm la chestionarele alea! Cam cât la sută dintre ele trec un screening de VT (validity testing)? Toate, evident! Toate trec pentru că noi suntem imbatabili”.

Şi SINTEZA: „Sunt numeroase căi, inclusiv analize de sânge, prin care se pot verifica aceste chestionare. Nu e nevoie să îi întrebi, e nevoie să cauţi şi să măsori.”

Nu aţi înţeles nimic? Nici nu e de mirare. În capul omului e o confuzie totală. În înțelepciunea sa accidentală, le amestecă într-o notă halucinantă, dar asta nu pare o problemă pentru el. Atunci când spui o tâmpenie, trebuie să o faci cu glas răspicat, iar pentru o inocentă ca Alina Matiş ai putea părea chiar un tip deștept. Domnule doctor, „vt”-ul la care faceți referire nu e ou kinder sa aibă 3 in 1 aşa cum credeți dumneavoastră. Sunt trei concepte distincte pe care dumneavoastră le confundați intr-un mod trivial. Așadar, să încerc să vă lămuresc:

„Teza” se referă la aşa-numita scală de validitate, numită vulgar şi scală de minciună. Adică un set de întrebări care încearcă să suprindă tendinţa de a înşela vigilenţa testului prin răspunsuri de faţadă. De exemplu, dacă pe doctorul în cauză l-am întreba: „Profesional vorbind, sunteţi incompetent?”, iar el ar răspunde „nu”, atunci, după prestaţia sa la interviu, am avea serioase motive să credem că minte. De aceea, nu avem certitudinea că, şi la celelalte întrebări, răspunsurile sale vor fi sincere. Asta e una!

„Antiteza” vizează, în afară de ofensele aduse psihologilor, un model statistic prin care se stabileşte gradul se sensibilitate şi specificitate al unei metode diagnostice. Nu intru în amănunte ca să nu îl apuce amieţu’ pe doctorul nostru şi să dea în bâlbâială. Nu de alta, dar nefiind medici, nu am şti să îi oferim altceva, ca prim ajutor, decât un pumn în cap.

„Sinteza”se referă chiar la validitatea testului care nu este altceva decât corelaţia semnificativă a rezultatelor testului cu realitatea, respectiv cu un criteriu obiectiv măsurabil. De exemplu: ipotetic vorbind, dacă avem un test de măsurare a imbecilităţii profesionale la psihiatri, rezultatele obţinute la test de către doctoru’ Gabi trebuie să coreleze cu o eventuală prestaţie imbecilă. Vai, nu vreau să îl jignesc, Dumnezeule! E doar un exemplu!

Deci, confuzie totală, doctore! Nici nu ştii, în inconştienţa dumitale neaccidentală, câtă dreptate aveai spunând: „Nu ştiu mulţi oameni în România care dacă spun „vt” să înţeleagă acronimul ăla.” Adevărat!

EPILOG
Nu îl condamn pe doctorul Gabriel Diaconu. Poate o citit almanahele alea invers sau poate nu a înţeles pozele.
Prietene, un sfat de final! Începe şi matale cu nişte cărţi de colorat. Almanahele mai târziu, iar de wikipedia…poate într-o altă viaţă. Şi rest, să îţi dea bunul Dumnezeu sănătate mentală şi tot ce mai ai nevoie. Cât despre Alina Matiş, nu mai zic altceva decât că mă încearcă un sentiment de milă. Nu, nu cred că e proastă. E doar puţin tulburată!

La bună vedere!Imagine

Reclame

UN PROIECT SUSPECT DE OLIGOFRENIE: „Sindromul NU” by gandul.info

gandul proiect

Când citesc un articol precum cel al Alinei Matiş, apărut în „gândul”, mă enervez instantaneu. Articolul „Cum arată cu adevărat ARMATA ROMÂNĂ” este un fel de continuare a unui gonflabil proiect multimedia, pe numele lui „Sindromul NU”. Deloc amuzant, “proiectul multimedia” a primit premiul anual pentru jurnalism la…Gala Gesturilor de Suflet în Sănătate Mintală. Nu râdeţi! Că nu-i de râs!

Probabil, pornind de la premisa că toţi cititorii publicaţiei „gândul” sunt idioţi, autoarea articolului încearcă să convingă că Armata Română este o instituţie ticăloasă, iar psihologii (ei), nişte slugi idioate. Dar asta nu e totul! Din cârdăşia lor perversă se produc pe bandă oameni schilodiţi sufleteşte care mai apoi sunt condamnaţi la inexistenţă.

Elementul cheie al întregii mutilări jurnalistice este o declaraţie zisă „oficială” a reprezentanţilor armatei care, mai zice-se, ar nega existenţa sindromului de stres postraumatic la militarii care au fost, dincolo de graniţa României, în teatrele de operaţiuni militare. În fapt, este vorba de două declaraţii făcute de nişte psihologi nefericiţi. Prima este a unui colonel din armată, psiholog şi doctor (probabil tot în psihologie), un anume Adrian Prisăcaru, care sună aşa (citez din „gândul”): „Din datele la care am eu acces, din informaţiile pe care le deţin eu, nu există militari diagnosticaţi cu stres posttraumatic”. Ea este întărită de o a doua făcută de un alt psiholog militar, Maria-Magdalena Macarenco: „Oficial, nu există cazuri de tulburare de stres posttraumatic” spune ea. Şi totuşi, restaurând-ne adevărul, articolul Alinei Matiş ne prezintă un militar cu un diagnostic de tulburare de stres posttraumatică. Omul, după ce s-a profitat competenţa şi buna lui credinţă, a fost aruncat la gunoi, fiind trecut repede în rezervă pentru ca armata să nu fie maculată cu cazuri de acest gen.

Iaca, fâssss! Sincer, m-aş fi aşteptat la prezentarea unui document emis oficial care să conţină o astfel de declaraţie, şi nu afirmaţii, probabil scoase din context ale unor nefericiţi de psihologi. Sau măcar o filmare cu camera ascunsă în care cei în cauză să spună abia şoptit că realitatea este alta decât cea prezentată oficial. Apoi, m-aş fi aşteptat să ni se relateze despre dificultăţile întâmpinate de către cei doi jurnalişti. Despre cum au reuşit ei, prin tot felul de modalităţi ingenioase şi, desigur, temerare, să penetreze un sistem obtuz. O aventură în toată regula pe un front ostil. La ce dracu’ le-a trebuit lor un an de zile pentru ca, mutilând logica bunului simţ, să scoată doar o poveste stâlcită?

Să iei un interviu unui psiholog din armată, cu toate aiurelile birocratice, nu e mare scofală. Unul din ei apare chiar în uniformă. Deci, nimic subversiv. Probabil şefii lui au zis plictisiţi: „Da, mă, primeşte-i şi dă-le şi o cafea!” Ce o fi fost apoi la fundul psihologului respectiv, numai el ştie! Celelate interviuri sunt floare la ureche, pentru că vin de la persoane aflate în afara sistemului, neavând nici o constrângere birocratică sau contractuală. Posibil, nişte amatori de notorietate care fie se căznesc să îşi facă o mică reclamă pentru iniţiativele lor particulare, fie doresc, pur şi simplu, să facă impresie arâtând lumii că stau cu deşteptăciunea în casă. Pentru că, nu-i aşa, eşti un psihoterapeut mai bun dacă văd prietenele de cafea că ai apărut la ziar? Nomal, te mai bagi şi pe net şi mai apoi, greutatea argumentelor tale este împrumutată de la nişte băieţi şi fete de pe alte meleaguri care nu au nimic de pierdut dacă se lansează în speculaţii.

În fapt, ce m-a enervat la articolele cu pricina?
În primul rând, amatorismul, încâlceala terminologică de la primul articol: confuzia între sindrom-simptom-caz (sic!).

Secondo, ignoranţa nepermisă pentru unii care pretind că au petrecut un an de zile să înţeleagă mecanismele sistemului. Asistenţa psihologică nu ar trebui să fie confundată cu asistenţa medicală (psihiatrică). Cu atât mai mult să ceri unui psiholog să pună diagonstice medicale (vezi primul articol!). Pe de altă parte, (vezi recentul articol al duduiei!), militarul, odată ce a fost diagnosticat cu tulburare depresivă severă, nu mai are a face, decât tangenţial (ca suport emoţional!) cu sistemul de asistenţă psihologică din structurile militare. Eventual, doar cu clinicianul din spitalul de psihiatrie care, chiar dacă e dintr-un spital numit şi militar, e altă mâncare de peşte! Deşi, tot psiholog i se spune şi lui!

Boală profesională? Bă, mai citiţi dracului legile din România. Vă recomand Legea 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă. La art.5 lit.h) găsiţi definiţia bolii profesionale. Nu vizează afecţiunile psihice. Cine ar fi vrut să facă parte dintr-o astfel de comisie? Dar, na! E uşor să faci pe deşteptul când nu ai tu responsabilitatea în luarea unei decizii legale, dar moralmente nedreaptă. Eticheta de „boală obişnuită”, deşi iritantă, este în conformitate cu legea. Aici, legea e şchioapă. Nu, Armata!

Legătură cauzală? Evidentă? Citez cu oroare: „relaţia cauză (misiune) – efect (TSPT) pare evidentă.” Boilor! Între traumatismul care urmează unei lovituri de ciocan în cap şi lovitura respectivă se poate stabili o relaţie cauzală. Clară! Directă! De unde ştim? Dacă am lua un eşantion de 100 de capete (fie ele şi de psihologi militari sau de jurnalişti de la „gandul”), toate ar suferi cam acelaşi traumatism după un ciocan dat la tâmplă. Marja de eroare este nesemnificativă. Dar, între participarea la o misiune şi apariţia unei tulburări psihice, relaţia de cauzalitate nu poate fi stabilită cu certitudine dacă nu ai nici măcar elementul obiectiv care, ipotetic, ar putea provoca trauma (un schimb de focuri, un atac cu bombă etc). Element cauzal: „umilinţa îndurată”? Asta-i literatură, fraţilor! De ce nu fac toţi militarii care au fost în teatrele de operaţiuni tulburare de stres posttraumatică? Aţi avut la dipoziţie câteva sute de răniţi. La ei s-ar mai putea încropi câte ceva despre relaţia cauzală în cazul unui sintrom de stres posttraumatic. Dar, nu! Jurnaliştii crapului prăjit se scaldă prin alte bălţi.

În fine, faza cu testarea psihologică! Evaluarea psihologică nu este infailibilă. Ea are rostul de a elimina nişte riscuri privind vulnerabilitatea psihică a militarilor. Statistic vorbind, eficienţa selecţiei este demonstrată. Dar există şi o marjă de eroare inevitabilă. Nu intru în amănunte tehnice. Şi aşa v-am pus răbdarea la încercare, deşi am jurat că nu mai scriu pentru feisbuc mai mult de 5 propoziţii. Dar aici e partea ce mai savuroasă, fir-ar ea a dracului! Militarul ăsta s-a dus la testul psihologic pregătit pentru a minţi, pentru a fenta. Dacă, înainte de a purcede la un drum lung, mă duc cu maşina la mecanic să îmi verific frânele şi direcţia, nu o fac doar pentru a-l pune la încercare pe mecanic sau pentru a-l fenta ca să râd de el. Ci pentru că sunt interesat să ştiu dacă nu cumva risc să îmi rup gâtul, să îmi sparg ţeasta sau să îmi etalez maţele prin parbriz, presupunând că s-ar rupe direcţia sau ar ceda frâna.

Contrar unor stereotipuri, mai mult sau mai puţin mioritice, la fel este şi la testarea psihologică pentru o selecţie. Nu eşti la detectorul de minciuni. Sau te-ai simţi mai bine dacă, ducându-te la psiholog, acesta te-ar privi din start ca pe un nebun cu apucături de mitoman? Psihologul are rolul de a te asista, de a te consilia, de a te ajuta să te autoevaluezi pentru a-ţi cunoaşte propriile limite. Dacă poţi sau nu! Nu eşti la un interviu de angajare ca vânzător de pop-corn. Ai vrea să ştii dacă te poţi duce la dracu’n praznic în Afganistan , acolo unde „bombează”. De aia, la o testare psihologică se are în vedere şi buna credinţă şi faptul că eşti conştient şi responsabil. Că nu ai merge într-un loc unde ai putea să te schilodeşti şi, eventual, mai rău, să contribui stupid la schilodirea altora care cred că se pot baza pe tine. Dar nu, tu vrei să te joci de-a mercenarul soldat universal cu puşti şi pistoale adevărate chiar dacă ţie îţi este frică şi de scheunatul nocturn al pisicilor aflate în călduri. Şi pentru asta eşti pregătit să fentezi! Na, mă, fentează, dă-te dracului!

P.S. Pe amatorii de înjurături, precum şi pe nedumeriţii inocenţi, îi rog să intre direct pe pagina Psihologul CEL RĂU pentru a comenta. Răspund cu rabdare şi politicos oricui!

Nota bene: boală profesională – afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă.

NOUTĂŢI ÎN PSIHOSEXOLOGIE cu Mircea Badea

Imagine
Nu pricep cum de nişte băieţi aşa de isteţi cum sunt cei de la Academia Caţavencu pot pune o astfel de întrebare: „Ponta e la Washington, Gâdea e la Washington, Ursu e la Washington, Badea e la Washington. Şi atunci, cu cine a rămas gravidă Carmen Brumă?????”
Răspunsul l-a găsit până şi un amărăştean de la mine din sat. Cică, atunci când s-a întors din Spania de la muncă, a găsit-o pe nevastă-sa gravidă. Explicaţia? Femeia s-a spălat şi ea o dată la partea ruşinoasă şi negăsind un prosop, s-a şters cu ce a găsit la îndemână…izmenele omului. Ce e asa de greu de priceput? Şi-o fi lăsat şi Badea vreo pereche de izmene prin casa femeii! Că altceva n-o fi avut!

(RE)POVESTIRE TERAPEUTICĂ

Notă: citită cândva, undeva… Deşi, nu mai ştie nici unde şi nici cine a scris-o, Psihologul CEL RĂU o repovesteşte pentru voi…aşa cum şi-o aminteşte şi, bineînţeles, după cum se pricepe.

Un tip modest, şomer lovit de criză, primeşte o scrisoare. „Dacă domnul Xulescu, din localitatea L., adresa… etc, va fi mort până la data de…, veţi primi 500 de dolari!” O glumă proastă! Zilele trec şi cu puţin timp înainte de data specificată în scrisoare, omul nostru găseşte în ziar, la rubrica decese, necrologul celui în cauză. A doua zi primeşte prin poştă un cec de 500 de dolari.
După o vreme, aceiaşi poveste. Scrisoare, termen deces, necrolog, 500 de dolari. Apoi încă una, şi încă una. Fain, nu? Ce ne-ar mai plăcea să ni se întâmple şi nouă!

Dar iată că într-o zi, necrologul nu mai apare. Termenul este depăşit. Cei 500 de dolari nu mai vin. Ghinion. Omul nostru devine neliniştit. Se băgase la o rată, îşi facuse planuri. O altă scrisoare vine din nou. Zilele trec. Omul se frământă un pic, apoi îşi face cruce şi merge la adresa menţionată. Când să bată la uşă, dinăuntru se aude o împuşcătură. Speriat, fuge cît vede cu ochii! A doua zi, primeşte cecul! 500 de dolari! Pffff!
O altă scrisoare vine din nou. „S-o ia dracu. Nu mă bag în aşa ceva!” îşi zice omul nostru. Zilele trec, necrologul nu apare, cecul nu vine!

Creditorii bat la uşă. Laţul se strânge. Lucruile merg rău. Când, hop, scrisoarea! Omul nostru se urcă în maşină, merge la adresa menţionată. Noapte, strada pustie. Uşa între-deschisă. Tiptil, intră înuntru. Surpriză, în faţa lui un bătrânel îl priveşte speriat. Instinctiv, omul nostru îl îmbrînceşte. Bătrânelul strigă. Omul îi pune mâna pe gură şi îl loveşte cu ce prinde la mână. O dată, de două ori, de trei ori! Bătrânul nu mai suflă. E mort. Tremurând, omul nostru iese şi dispare.

A doua zi primeşte plicul cu cei 500 de dolari. Alături, un bileţel: „Eşti mulţumit de noua ta slujbă?”

BOGDAN NAUMOVICI ŞI ETICA LINŞAJULUI

(exerciţiu de băgat pumnul în gură pe marginea unei emisiuni TV http://www.biziday.ro/2013/09/26/ora-de-business-joi-26-septembrie-2013/)

Ăla negru de respira greu…îl ştiţi? Este un nemernic. Ticălos fără suflet. Nu e întâmplător rolul pe care şi l-a asumat. Darth Vader! De ce nu a vrut să fie Chewbacca? Care Chewbacca? Ăla mare şi păros de răcnea ca apucatu’. Un om rău. Face reclame pentru RMGC! Oportunist …fără talent. Şi mai e şi chel pe deasupra! Nu Chewbacca, bă! Naumovici! „Sper sa se aleaga praful de Bogdan Naumovici si toata gena lui!” comenta cu sinceritate şi talent un băiat pe feisbuc.
Iată, nivelul unora care zic că îl respectă pe Moise Guran! Un linşaj pe care aceştia, clamând etica, îl fac cu un soi de voluptate.

DAR CE MAMA DRACULUI ESTE ETICA?
Ferdinand Porsche a creat la ordinul lui Hitler maşina Volkswagen, iar Hugo Boss a făcut nădragi pentru SS. Câţi evrei, polonezi şi francezi au muncit forţat în fabricile lor? Nu ştim numărul! Croitorul şi omul cu manivela erau lipsiţi de etică? Categoric, da! – ne zice bunul simţ. Atunci, păstrând proporţiile, Naumovici, pentru că face reclame pro RMGC, ar fi un soi de Goebbels? În mintea unor bolnăviori cu căpşorul, cu certitudine, da!
Hai să dăm, aşa, tot de bun simţ, un ochi în dicţionar? Dexonline! Etică: „Ansamblu de norme în raport cu care un grup uman îşi reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim şi acceptabil în realizarea scopurilor;” http://dexonline.ro/definitie/etica „Norme”, “grup uman”, “reglarea comportamentului”, “legitim şi acceptabil”- iată cuvintele cheie!
Naziştii erau lipsiţi de etică? Conform acestei definiţii pe care, de voie, de nevoie, trebuie să o acceptăm, nu erau! Aveau o etică. Una monstruoasă, dacă o privim de pe poziţia eticii noastre. Una, pentru care calitatea de om putea fi atribuită doar celor din rasa superioară. Pentru comunişti, din clasa dezirabilă. De ceilalţi, vorba comentatorului citat de pe feisbuc, putea să se aleagă praful.

ETICA MEA E MAI FAINĂ CA A TA!
Strict economic vorbind, vă deranjează faptul că odată cu implicarea în mişcarea anti-proiect a lui Moise Guran, ratingul în creştere al emisiunilor sale îi aduce şi mai mulţi bani? Am impresia că nu. Dar nu e nimic imoral a-ţi câştiga pâinea, luptând în acelaşi timp pentru un ideal. Naumovici nu pare a fi un idealist, e un tip pragmatic. În lumea în care trăieşte el, lipsit de etică ar fi fost să facă contract cu o firmă, să îi ia banii apoi să o saboteze. De fapt, şi în lumea lui Moise Guran e la fel. Sunt convins, că respectă termenii contractuali. Şi Naumovici face la fel. Şi atunci…unde e lipsa de etică?
Materialele publicitare, (propagandistice, dacă vă place mai mult), sunt ajung la noi prin presă, radio, tv., internet. Ar trebui să le urâm la fel de mult, dacă am fi consecvenţi. Dar pentru unii a fost deranjant când televiziunilor le-a scăpat prezenţa în stradă a zeci de mii de protestatari. Sau internetul? Păi, se poate? Până şi articole aiuristice gen „ Sexul oral îţi curăţă şi întăreşte dinţii” sunt însoţite de promo marca RMGC. Când am văzut acel clip „inspiraţional” despre Roşia Poieni, întâmplător, odată cu el aveam deja şi un link spre „Da pentru Roşia Montană”. Nu, categoric nu e vorba de rezultatul unei conspiraţii şi manipulari dirijate spre monitorul meu. E o chestiune de hazard şi statistică.Unei abordări emoţionale emoţionale i se opune alta. Tot emoţională. Dar una o acceptăm că e dată de Guran, celalată nu, ca e a nemernicului de Naumovici! Unde e dreapta măsură?

CONFRUNTAREA- un pretext de analiză a linşajului sau
ce am priceput eu văzând emisiunea!
Din punctul meu de vedere, Bogdan Naumovici, venind la emisiune a riscat foarte mult. „Tot ceea ce spui se poate întoarce împotriva ta!” Reprezentanţii RMGC s-ar putea enerva pentru anumite „sincerităţi” nelalocul lor. Telespectatorii, pentru că Naumovici reprezintă întruchiparea răului. Moise Guran că răspunsurile pe care le primeşte nu sunt cele aşteptate sau l-ar pune în încurcătură. Şi, desigur, Naumovici însuşi pentru o prestaţie proastă.Acel incrimnat „ă..ă..”
Dar poate că cei doi interlocuri şi-au făcut dinainte calculele. Şi au venit la o scurtă partidă de ping-pong. Guran îl lasă pe Naumovici să zburde printre povestioare şi mici jonglerii. Guran încearcă să îl prindă cu întrebări ascuţite şi comentarii uşor contondente.

Set.1. Se ajunge pe terenul eticii. Guran mizează pe deontologia de jurnalist aplicată agentului publicitar. Rateu. O capcană din care Naumovici scapă. Nu e jurnalist! Apoi fiecare spune ce ştie despre ce poate să spune sau ce îi convine. Imaginea Sandei Lungu. Schimb rapid de mingi.

Set.2. Punctul culminant: clipul cu mesaj inspiraţional. Guran face o eschivă preventivă: E Roşia Poieni, nu e vorba de cianuri! Naumovici o dă cu ficţiunea. Guran cu simbolistica.În direct intră unul dintre autorii clipului, Ciprian. Naumovici aşteaptă pe tuşă. Întâmplări din concediu. Aprecieri pozitive. Drone, culori, montaj!

Set.3. Naumovici revine pe teren. O dă la pace, în genul: hai să avem fiecare părerea noastră. Apoi revine pe tuşă. Guran pasează invitatului prin telefon. O mică obstrucţie. Dar fără urmări. Povestea continua. Apoi gata!

Set.4 Revine Naumovici. Guran dă o lovitură (spre josul centurii): partidul lui Naumovici. Cu examen. Nu, cu C.V.!-este corectat. Se revine la Sanda Lungu vs. „clipul inspiraţional”. Ce şi cui îi place? Naumovici contraatacă. Guran ripostează. Manipulare vs. Comunicare. Se dau nişte citate, toponimii, zone, chestii. Argumentele lui Guran…ziarul adevărul. Naumovici mai zice ceva, dar întră melodia de încheiere peste el. Să gândim cu capul nostru, e îndemnul final. Cei care au, şi cu creierul. Chiar şi cu mintea!

CONCLUZIE PARŢIALĂ…DOAR CU CAP (mintea vine mai la urmă!)
Dacă gândim cu cap, Moise Guran şi invitatul lui nu sunt decât doi oameni aflaţi pe poziţii diferite. Din perspectiva eticii pe care o clamăm ca fiind aia bună, fiecare are dreptul la un punct de vedere. Dar, dacă acest principu este valabil doar atunci când ne convine, atunci etica noastră nu e cea despre care vorbim, ci a celui care şi-a făcut nădragii la croitoria lui Hugo Boss! Pe vremuri! Cât despre limbaj…l-aţi auzit vreodată pe Moise Guran exprimându-se precum unii dintre feisbucării moralişti? Eu nu. Nici măcar nu l-am văzut fără cravată!

Despre linşaj… voi reveni altă dată. Acum m-am încurcat, dracului, cu etica voastră!

ALEXANDRU ARŞINEL ŞI ANGOASELE PLEBEI

(exerciţiu de analiză introspectivă din categoria: „Stau şi cuget? Sau numai stau?”)Image

Recunosc, am privit de la distanţă cazul lui Alexandru Arşinel. Pur şi simplu nu am reuşit să mă poziţionez. M-am gândit în tot acest timp că, indiferent cum aş sta, strâmb pe dreapta sau pe stânga, nu aş putea face o judecată dreaptă. Cum aş fi putut eu să judec dreptul laviaţa a unui om? Alexandru Arşinel este o vedetă. Într-un fel este un om important. Are notorietate. Pentru mulţi, dispariţia lui ar însemna un gol. De cealaltă parte sunt, dacă e aşa cum se zice, vreo 3000 de necăjiţi care aşteaptă o şansă. Sunt anonimi. Dispariţia lor nu ar însemna mare lucru pentru lume. Ar fi însă o mare suferinţă pentru familia lor. O suferinţă anonimă despre care am prefera să nu se întâmple, iar dacă totuşi e musai să fie, să se întâmple altora.
Deci, m-am abţinut să îmi dau cu părerea. Mi-ar fi fost ruşine, sincer, pentru că nu sunt bolnav. Nu mă doare nimic, nu sufăr. Ai mei, cei dragi sunt, şi ei în regulă. Dacă aş fi făcut-o, mi-aş fi imputat ca dau din gură fără să fiu în temă. Aşa că am rămas un simplu spectator.

Am văzut  emisiunea lui Gâdea, mărturisesc, dintr-o curiozitate oarecum indecentă. L-am văzut pe Alexandru Arşinel supărat, privindu-ne direct în ochi şi spunând apăsat: „Au vrut să mă omoare!” Nu ştiu ce au spus alţii despre el şi şansa lui de a trăi, dar îmi pare că l-au mâhnit tare. Mă gândesc că s-au aruncat vorbe grele de s-a ajuns aici.
“M-aş fi mirat să nu apară şi răutăţi. Sunt nişte răutăţi inerente, care aparţin acestui popor. Mi-e ruşine că m-am născut în România!”, ar fi spus actorul. Probabil că asta i-a revoltat şi mai tare pe cei din tabăra de vis-a-vis. La emisiune, nu au venit şi cei de vis-a-vis. Nici nu am auzit pe cineva să spună că au fost invitaţi.
Spre final, medicul care l-a operat pe actor a intrat în direct: “Dacă mâine sau în noaptea asta s-ar întâmpla ca maestrul Arşinel să aibă nevoie de un transplant şi să fie la fel de compatibil, tot lui i-aş face un transplant.” Asta m-a zgâriat în urechi. Involuntar, am continuat gândul. “Tot lui…şi nu altcuiva!” Indiferent cine este, cît a aşteptat ori cât este de compatibil? Da! Categoric, da!

Undeva, în adâncul meu, ceva a pârâit. O crăpătură mică s-a tot lărgit şi din ea au ieşit angoasele. Dintr-o dată nu mai priveam emisiunea din fotoliul meu, ci dintr-o sală de aşteptare. După o lungă aşteptare, fusesem anunţat că apăruse şi pentru mine un donator. Şi iată-mă, aşteptând verdictul. Sunt compatibil? O asistentă drăguţă a trecut pe lângă mine şi mi-a zâmbit. Un stagiar a scos capul din cabinet şi mi-a tras cu ochiul. Domnul profesor va avea ultimul cuvânt, doar că el este la o emisiune tv. Îl privesc plin de speranţă. Pe Alexandru Arşinel l-a ajutat. Una peste alta, un om trăieşte. Şi asta e cu adevarat important..

Într-un târziu, domnul profesor apare. E uşor grăbit. Se aude că Alexandru Arşinel e din nou internat. Profesorul mă priveşte o clipă şi îmi dă verdictul: Nu! Nu o putem face în seara asta! Te vom chema altădată. Mi se pare că nu aud bine. Cuvintele spuse de medic la televizor îmi răsună în urechi: „tot lui i-aş face un transplant!” Mă ridic. O furie oarbă mă cuprinde. Mă văd lovindu-l pe doctor cu pumnii. Cu picioarele. Cu un cuţit. Apoi, cu toporul. Îmi vine să urlu. Doctorul dă să plece. Mă clatin pe picioare. „Poate că totuşi…ştiţi…dacă ar fi posibil…” mă trezesc vorbind. Doctorul a intrat în cabinet. Plec. Îmi vine să mă întorc şi să îl rog. Ba nu ! Să îl ameninţ! Să îl iau de gât! Adică, ce aş rezolva? Mai bine îl implor să mă ia pe mine. Da, aşa aş avea o şansă. La ce m-ar ajuta să îl omor? Pe el…şi pe familia lui…pe toţi prietenii. Şi pe Arşinel, că el are o a doua şansă, iar eu nu am avut niciuna. Mi-e rău.

Ajung acasă. „Nu mi-au permis să mă fac bine. Au atentat la viaţa mea!” Televizorul merge. Mircea Badea hohoteşte, amuzându-se de ceva sau cineva. Schimb canalul. Banciu vorbeşte de parcă ar da cu bolovani. Închid televizorul. Mâine mă întorc la dializă. Doamne, te rog, ai grijă să nu se strice aparatul ăla! Poate mai există o speranţă!

La naiba! Ce e cu toate ideile astea? Nu am nimic. Sunt sănătos, rinichii mei sunt în regulă. Dau o raită la baie! E O.K.! A fost doar o emisiune t.v. Şi totuşi… ceva nu mai e la fel cum a fost. Am un sentiment bizar…Degeaba schimb canalul! Îmi pun un film. Nimeresc „Cel mai iubit dintre pământeni”. Îl văd pe Dorel Vişan în uniforma de securist torţionar, ţinând un discurs în faţa deţinuţilor: „Noi educatorii, petagogii…suntem ca nişte doctori care stă…stă la căpătâiul bolnavului şi aşteaptă. Aşteaptă până se face bine. Adică, să ridică pă picioarele lui…că de nu, o mierleşte’n cristoşii mă-sii!”

BAZACONIILE UNUI ZIAR: „Sindromul NU”- gandul.info

Drept inutil la replică!

httImaginep://sindromulnu.gandul.info/

Din perspectiva jurnalistului în căutarea unui subiect atractiv, pot să înţeleg. Din perspectiva unuia care cunoaşte, cel puţin tangenţial, domeniul, vă pot spune că riscaţi să comiteţi o judecată injustă. Nu îmi propun să fac pe avocatul cuiva, pentru simplul fapt că, mie personal, îmi este indiferent. Voi încerca însă, de dragul unui exerciţiu de principialitate, să abordez problema astfel încât perspectiva să devină ceva mai echilibrată. Datorită vastităţii domeniului, mi-e greu ca, într-un spaţiu aşa de înghesuit, să trec în revistă toate detaliile care să acopere complet lacunele investigaţiei apreciată ca „excelentă”. Cu toate acestea, voi încerca, deşi zadarnic, să fiu cât mai scurt.

Part I
În primul rând, conceptul de sindrom de stres posttraumatic are porţia sa de ambiguitate. Fraza de mai jos ne arată cum investigatorii înşişi s-au cam împiedicat în cuvinte.
“Există însă un studiu oficial al Armatei care semnalează nu doar “simpome” de stres posttraumatic, ci şi cazuri.” Cazuri? Cazuri de sindrom posttraumatic sau de simptome postraumatice sau cazuri pur şi simplu? Expresia din studiul prezentat este de „Simptome specifice stresului postraumatic”, nu sindromul stresului postraumatic. Ca să nu vă jignesc inteligenţa, voi presupune că nu este nevoie să vă dau explicaţii terminologice privind relaţia simptom-sindrom.
După ce ne este prezentat un caz dramatic, dar nu român, ci american, şi nişte statistici interesante, apare firesc întrebarea „De ce nu au militarii români simptomele stresului traumatic după ce au trecut prin traume profunde?” Păi, nimeni nu spune că nu le au…simptomele! Sindromul nu se lasă însă uşor de depistat. Şi oricum, specialiştii din armată dau din colţ în colţ.

Part II
Dovada că psihologii din armată se eschivează cu nesimţire este dată de faptul că “Problema este pasată medicilor psihiatri, care nu pun diagnosticul de TSPT” (tulburarea de stress posttraumatic). Ca şi cum psihologul ar trebui să îl fi pus déjà, dar nu a vrut, nu a avut chef sau i-au interzis şefii. E foarte posibil, dă-i în încolo de putori! Doar că, dacă ar fi făcut-o, ar fi comis un delict profesional: TSPT este o categorie nosologică prevăzută în manualele de clasificare a tulburărilor mentale, respective domeniul psihiatriei. Altfel, eticheta de TSPT ar fi de fapt un diagnostic medical. Psihologul nu e medic. Mai rămânea să le dea pacienţilor, pe ascuns, pilule cu Prozac, pentru ca practicarea ilegală a medicinii de către psiholog să poată fi pe deplin incriminată.

Part III
Dar să îi lăsăm pe fixiştii din armată şi să apelăm la specialiştii independenţi. Ne ajută câţiva, printre care am remarcat-o pe psih.dr.Diana Vasile, preşedinte al Institutului pentru Studierea şi Tratamentul Traumei. Şi dacă sindromul nu se lasă uşor depistat în mod direct, îl depistează ea indirect. Aceasta ne lămureşte rapid: „Am lucrat cu copiii celor care au lucrat în armată” ne spune ea. Surprinzător sau nu, pentru ea pare inutil să ne ofere un minim de date prea exacte cum ar fi: numărul total de cazuri, câţi dintre pacienţi au avut rude militari care au fost în teatrele de operaţiuni militare, tipul de simptome şi etiologia asociată etc. Practic, nu ne dă nimic.În schimb, ne pune tuturor un diagnostic pe care eu nu îndrăznesc să îl numesc halucinant („Noi suntem un popor agresiv”), precum şi un argument ştiinţific stupefiant (“pentru că noi suntem un popor cu multe răni – atât la nivel personal, cât şi la nivel social, dar şi la nivel naţional.”)

Part IV
Lăsând la o parte răutăţile, argumentul forte al specialiştilor independenţi invitaţi să îşi dea cu părerea este că, din punct de vedere statistic, este imposibil ca nici un militar român să nu fi dezvoltat o tulburare prezentă la toate armatele implicate în teatrele de operaţiuni. Sunt perfect de acord. Nimic nu este imposibil. Doar că întrebarea ar fi trebuit pusă în termeni de probabilitate. Şi aici, ar trebui să se vorbească şi de o marjă de eroare şi alte mizerii care ţin de o anumită tehnică şi metodologie (care să ne fi asigurat că procedura de diagnoză e identică la toţi). Şi dacă tot hărţuim statistica, vă voi construi un raţionament statistic în spiritul opiniilor acestor specialişti, ca să puteţi identifica modul de gândire. Aşadar, din cele prezentate de gândul.info depistăm următoarele date de start: la 229 militari americani au fost ucişi pe câmpul de luptă în Afganistan, iar 349 de soldaţi s-au sinucis. La români au fost în total 23 de morţi.
De aici, dacă la 229 de militari ucişi, avem 349 de militari sinucişi, atunci la 23 militari, ar trebui să avem 35 sinucişi! Problema mare că nu îi avem, deocamdată. Ce putem face să intrăm în rândul lumii? Trebuie să îi sinucidem cumva. Propun o campanie prosuicid. Sugerez şi un titlul: Suferinţele tânărului Wertheimer II”.

În loc de concluzie,
Voi încheia cu o speculaţie răutăcioasă. Dacă eu aş fi preşedintele unui institut de diagnoză şi tratament al stresului post traumatic, aş fi foarte interesat ca diagnosticul de sindrom (tulburare) de stres postraumatic să fie pus cât mai mult şi cât mai des. Mai mulţi pacienţi, mai mulţi bani! Fără număr, fără număr!

Psihologul CEL RĂU

BONUS
Descrierea simptomaticii stresului posttraumatic(Kardiner):
1) excitabilitate si iritabilitate;
2) reactie nestapanita la excitanti brusti;
3) fixarea pe circumstantele evenimentului traumatic;
4) fuga de realitate;
5) predispozitia pentru reactii agresive necontrolate.

Repartizarea celor mai semnificative simptome utilizate in evaluarea Tulburării de stres postraumatic arată astfel:
1) prezenta in anamneza a unei situatii traumatizante (93% din experti i-au acordat nota cea mai mare);
2) intoarcerea permanenta la trairile legate de circumstantele traumei (78%);
3) visele si cosmarurile pe tema traumei (77%);
4) amintirile obsesive (75%);
5) intoarcerile la situatia traumatizanta prin asociatii sau asemanarea circumstantelor (73%);
6) „reactivitatea fiziologica” (mai mult de 66%).

EXISTĂ ŞI PSIHOLOGI TURBAŢI

Imagine
(psihologia antropofagă)Din tot ceea ce s-a scris despre cazul „câinilor maidanezi”, de departe cel mai fascinant mi s-a părut articolul “Un studiu de specialitate despre minciunile familiei Anghel”, scris de Diana Dumitru şi prietena ei, studentă la psihologie, apărut pe blogul Voluntar pentru iubire DIN DRAGOSTE PENTRU NECUVANTATOARE. Fascinant, nu atât prin amatorismul demersului, ci mai ales prin numărul mari de fani pe care i-a adunat. Deh, cine se aseamănă…intră în haită!Iată cum îşi motivează autoarea demersul: „Am scris acest articol din simplul motiv ca am observat foarte multe detalii suspecte in relatarile familiei lui Ionut Anghel…”! Remarcabil argument! Atât de simplu! Atât de nemilos!
„Fiind pasionata de psihologie, de patologia minciunii, de studiul comportamentelor umane si a tiparelor de exprimare” Diana Dumitru (ne) surprinde (cu) „detalii care scapa oricarui om de rand care nu are o intuiţie buna sau o pasiune pentru psihicul uman.” Genial! Noi, plăvanii de rând, lipsiţi de intuiţii şi pasiuni, am face bine să învăţăm din profunzimea unei analize…devoratoare!

Analista ne îndrumă să observăm „notele filozofice” din răspunsurile bunicii, atenţionându-ne că o persoană îndoliată „nu are puterea interioară de a-şi calcula cuvintele aşa”. Bine punctat. Fata asta ştie nişte chestii. Noroc că ni le spune şi nouă! Iată şi argumentul: „Bunica nu era credibilă. Drama ei nu mă făcea să plâng.” Aşadar, Diana Dumitru reprezintă etalonul trăirilor noastre. O facem să plângă, suntem credibili. Nu, suntem nişte mincinoşi ordinari.
Tot ea ne mai spune, analizând-o pe bunică, şi cum ar trebui să ne exprimăm, atunci când avem parte de o tragedie, pentru a da răspunsuri „mai umane”, de genul: “plang pentru ca mi-a murit nepotelul” sau “ plang pentru ce i s-a intamplat lui Ionut.” Altfel, riscăm ca suferinţa noastră să nu fie apreciată ca autentică.

Cât despre părinţi, Diana Dumitru şi-ar fi dorit să îi vedem „in genunchi, devastati, in lacrimi, lesinati de plans si de calmante, doritori sa isi faca dreptate…” şi nu un tată care „se incrunta si isi tuguiaza buzele in mod fortat, incercand sa para suparat.” O imagine care ar merita abordată psihanalitic pentru a înţelege străfundurile bine dosite ale autoarei.

Concluzionând, un lucru este sigur pentru analista noastră genială: „familia Anghel minte si nu sufera.” Consecinţele „teatrului lor de prost gust”- ne spune autoarea, confirmând temerile noastre- rezidă în faptul că „Zilnic apar victime peste victime: caini nevinovati si blanzi ucisi pe nedrept si oameni muscati de caini pentru ca toti au luat-o razna…”
Analiza se încheie, nici nu se putea altfel, cu un final apoteotic: „Degeaba tipa in timpane de o multime de ani imnul romanilor: <<Desteapta-te romane, din somnul cel de moarte>>…”

Aşadar, problema nu este că tâmpita aia de bunică iresponsabilă, în loc să îşi supravegheze nepoţii, a stat cu curul pe bancă, privind aiurea ori la o bârfă de sezon, ci felul în care a găsit de cuviinţă să îşi exprime trăirile. Or, în opinia fenomenalei analiste, asta ar trebui să o incrimineze. Să înveţe, dracului să îşi exprime durerea după normele prevăzute, dacă nu la puşcărie cu ea. Sau s-o mănânce câinii! Dar până una alta, uite că ne mâncăm noi între noi, oamenii!

Mă întreb, câte studii au citit specialistele noastre privitor la comportamentul părinţilor ai căror copii au avut parte de o moarte violentă? Sau la câte înmormântări au făcut observaţii sistematice, riguroase şi pertinente, cu indicatori prelucraţi statistic, pentru a şti ele mai bine cum ar fi normal să se comporte nişte părinţi cărora le-a murit copilul? Şi până la urmă, chiar, cât şi cum ar trebui să plângem atunci când avem o durere mare? Ele, specialistele, cam cât ar plânge ca să se încadreze într-un barem corespunzător?

În psihologia autentică, o concluzie pertinentă presupune aplicarea unor metodologii riguroase pe un suport statisic cu date verificabile. E drept, acestea nu sunt la îndemâna oricui. Nu e suficient să citeşti o carte despre comportamentul uman pentru deveni psiholog. Uneori nu e deajuns nici măcar să faci o facultate de specialitate. Cel care, sub masca unui pretins psiholog, face doar jonglerii interpretative, nu este un profesionist, ci doar un amator iresponsabil.

Dacă ar fi luat în serios, demersul celor două specialiste ar putea purta eticheta de canibalism psihologic. În fapt, analiza acestora ar putea fi privită doar ca un caz de bârfă ieftină, dacă nu ar fi o calomnie. Şi profesioniste dacă ar fi, cine le dă lor dreptul de a judeca suferinţa unor oameni? CU ce scop? Aaaaa! Uitasem, autoarea ne spune încă de la început: simpla curiozitate!
Cu o singură frază sunt în totalitate de acord:”…din cauza isteriei generale cauzate de aceasta moarte si au inceput sa atace animalele, iar animalele riposteaza.” Adevăr grăiţi. Adulmecând cu nesaţ, o haită de devoratori, deghizaţi în psihologi de ocazie,roiesc în jurul unui trup de copil ucis, muşcând cu voluptate din ceea ce a rămas. Felicitări, aţi reuşit!

În opinia mea de om rău, între drama acelei familii şi problema câinilor maidanezi nu există decît un singur punct de legătură, faptul că prima a declanşat o dezbatere „sfâşâietoare” cu privire la cea de a doua. Statistic, moartea lui Ionuţ este un accident (vezi postarea „DE CE URÂM STATISTICA?”!).

Cauzele, circumstanţele şi responabilitatea în cazul acestei morţi trebuie analizate strict la subiect de către cei care au autoritatea să o facă. Şi nu prin interpretări pripite ori prin speculaţii de tot felul făcute de către amatorii dornici de publicitate de joasă speţă. Concluzia finală pe care posesoarea blogului o trage, deşi alta pare a fi fost intenţia ei, se potriveşte perfect unei astfel de abordări: „totul este un teatru ieftin pus in scena de niste actori prosti.”

Indiferent de soluţia care va fi propusă în cazul copilului ucis de câini, problema maidanezilor rămâne. Şi asta e problema noastră…a tuturor. Dar vorba unui amic: „Dacă se va rezolva sau nu, asta nu e treaba noastră!”

P.S. Dacă sunteţi în acord cu acest punct de vedere, nu e musai să daţi „like”, dar aţi putea să îi daţi share până va ajunge şi la cele două specialiste. Dacă articolul nu vă e pe plac, mai jos este linkul care cu siguranţă vă va oferi satisfacţie!

Psihologul CEL RĂU

Sursa articolului: http://xnici.wordpress.com/2013/09/17/un-studiu-de-specialitate-despre-minciunile-familiei-anghel/
Foto: http://awesomenator.com/fun/weekly-super-awesome-picture-dump-9/

OAMENI ŞI CÂINI

Un câine urlă în noapte. În aer pluteşte miros de hingher. Animalele simt apropierea morţii. Şi urlă. Un singur animal nu o simte. Omul. Dar el ştie! Ştie că, într-o zi, moartea va veni.

Dacă loveşti un câine, gestul tăi i se va întipări în creierul lui de animal. Când vă veţi reîntâlni, te va lătra şi va sări să-şi înfigă colţii. Sau va fugi scheunând. Apoi, când nu vei mai fi în preajmă, îţi va ignora existenţa şi se va bucura de primul os găsit pe drum.

Dacă loveşti un om, el te va ţine minte şi te va urî. Existenţa ta, cu toată absenţa ei, nu va fi ignorată. Acel om nu doar va aştepta pasiv ca destinul să te aducă înapoi pentru muşcătura finală, ci te va căuta să se răzbune. Poate că atunci când te va reîntâlni, îţi va întinde mâna şi îţi va zâmbi liniştitor. Căci omul ştie să aştepte. Apoi, la momentul oportun, te va lovi acolo unde te doare cel mai tare. Iar dacă tu nu vei mai fi, va lovi în copiii tăi şi în cei pe care îi iubeşti. Şi chiar dacă el nu va mai fi, copiii lui vor şti că tu eşti duşmanul.
De aceea omul e superior câinelui. Câinele nu uită. Omul nu iartă.

Veţi gândi poate că aţi citit un manifest subtil împotriva celor care pregătesc linşajul câinilor vagabonzi. Vă înşelaţi. Sunt om. Hingherii sunt peste tot.