Un câine urlă în noapte. În aer pluteşte miros de hingher. Animalele simt apropierea morţii. Şi urlă. Un singur animal nu o simte. Omul. Dar el ştie! Ştie că, într-o zi, moartea va veni.

Dacă loveşti un câine, gestul tăi i se va întipări în creierul lui de animal. Când vă veţi reîntâlni, te va lătra şi va sări să-şi înfigă colţii. Sau va fugi scheunând. Apoi, când nu vei mai fi în preajmă, îţi va ignora existenţa şi se va bucura de primul os găsit pe drum.

Dacă loveşti un om, el te va ţine minte şi te va urî. Existenţa ta, cu toată absenţa ei, nu va fi ignorată. Acel om nu doar va aştepta pasiv ca destinul să te aducă înapoi pentru muşcătura finală, ci te va căuta să se răzbune. Poate că atunci când te va reîntâlni, îţi va întinde mâna şi îţi va zâmbi liniştitor. Căci omul ştie să aştepte. Apoi, la momentul oportun, te va lovi acolo unde te doare cel mai tare. Iar dacă tu nu vei mai fi, va lovi în copiii tăi şi în cei pe care îi iubeşti. Şi chiar dacă el nu va mai fi, copiii lui vor şti că tu eşti duşmanul.
De aceea omul e superior câinelui. Câinele nu uită. Omul nu iartă.

Veţi gândi poate că aţi citit un manifest subtil împotriva celor care pregătesc linşajul câinilor vagabonzi. Vă înşelaţi. Sunt om. Hingherii sunt peste tot.

Reclame