Drept inutil la replică!

httImaginep://sindromulnu.gandul.info/

Din perspectiva jurnalistului în căutarea unui subiect atractiv, pot să înţeleg. Din perspectiva unuia care cunoaşte, cel puţin tangenţial, domeniul, vă pot spune că riscaţi să comiteţi o judecată injustă. Nu îmi propun să fac pe avocatul cuiva, pentru simplul fapt că, mie personal, îmi este indiferent. Voi încerca însă, de dragul unui exerciţiu de principialitate, să abordez problema astfel încât perspectiva să devină ceva mai echilibrată. Datorită vastităţii domeniului, mi-e greu ca, într-un spaţiu aşa de înghesuit, să trec în revistă toate detaliile care să acopere complet lacunele investigaţiei apreciată ca „excelentă”. Cu toate acestea, voi încerca, deşi zadarnic, să fiu cât mai scurt.

Part I
În primul rând, conceptul de sindrom de stres posttraumatic are porţia sa de ambiguitate. Fraza de mai jos ne arată cum investigatorii înşişi s-au cam împiedicat în cuvinte.
“Există însă un studiu oficial al Armatei care semnalează nu doar “simpome” de stres posttraumatic, ci şi cazuri.” Cazuri? Cazuri de sindrom posttraumatic sau de simptome postraumatice sau cazuri pur şi simplu? Expresia din studiul prezentat este de „Simptome specifice stresului postraumatic”, nu sindromul stresului postraumatic. Ca să nu vă jignesc inteligenţa, voi presupune că nu este nevoie să vă dau explicaţii terminologice privind relaţia simptom-sindrom.
După ce ne este prezentat un caz dramatic, dar nu român, ci american, şi nişte statistici interesante, apare firesc întrebarea „De ce nu au militarii români simptomele stresului traumatic după ce au trecut prin traume profunde?” Păi, nimeni nu spune că nu le au…simptomele! Sindromul nu se lasă însă uşor de depistat. Şi oricum, specialiştii din armată dau din colţ în colţ.

Part II
Dovada că psihologii din armată se eschivează cu nesimţire este dată de faptul că “Problema este pasată medicilor psihiatri, care nu pun diagnosticul de TSPT” (tulburarea de stress posttraumatic). Ca şi cum psihologul ar trebui să îl fi pus déjà, dar nu a vrut, nu a avut chef sau i-au interzis şefii. E foarte posibil, dă-i în încolo de putori! Doar că, dacă ar fi făcut-o, ar fi comis un delict profesional: TSPT este o categorie nosologică prevăzută în manualele de clasificare a tulburărilor mentale, respective domeniul psihiatriei. Altfel, eticheta de TSPT ar fi de fapt un diagnostic medical. Psihologul nu e medic. Mai rămânea să le dea pacienţilor, pe ascuns, pilule cu Prozac, pentru ca practicarea ilegală a medicinii de către psiholog să poată fi pe deplin incriminată.

Part III
Dar să îi lăsăm pe fixiştii din armată şi să apelăm la specialiştii independenţi. Ne ajută câţiva, printre care am remarcat-o pe psih.dr.Diana Vasile, preşedinte al Institutului pentru Studierea şi Tratamentul Traumei. Şi dacă sindromul nu se lasă uşor depistat în mod direct, îl depistează ea indirect. Aceasta ne lămureşte rapid: „Am lucrat cu copiii celor care au lucrat în armată” ne spune ea. Surprinzător sau nu, pentru ea pare inutil să ne ofere un minim de date prea exacte cum ar fi: numărul total de cazuri, câţi dintre pacienţi au avut rude militari care au fost în teatrele de operaţiuni militare, tipul de simptome şi etiologia asociată etc. Practic, nu ne dă nimic.În schimb, ne pune tuturor un diagnostic pe care eu nu îndrăznesc să îl numesc halucinant („Noi suntem un popor agresiv”), precum şi un argument ştiinţific stupefiant (“pentru că noi suntem un popor cu multe răni – atât la nivel personal, cât şi la nivel social, dar şi la nivel naţional.”)

Part IV
Lăsând la o parte răutăţile, argumentul forte al specialiştilor independenţi invitaţi să îşi dea cu părerea este că, din punct de vedere statistic, este imposibil ca nici un militar român să nu fi dezvoltat o tulburare prezentă la toate armatele implicate în teatrele de operaţiuni. Sunt perfect de acord. Nimic nu este imposibil. Doar că întrebarea ar fi trebuit pusă în termeni de probabilitate. Şi aici, ar trebui să se vorbească şi de o marjă de eroare şi alte mizerii care ţin de o anumită tehnică şi metodologie (care să ne fi asigurat că procedura de diagnoză e identică la toţi). Şi dacă tot hărţuim statistica, vă voi construi un raţionament statistic în spiritul opiniilor acestor specialişti, ca să puteţi identifica modul de gândire. Aşadar, din cele prezentate de gândul.info depistăm următoarele date de start: la 229 militari americani au fost ucişi pe câmpul de luptă în Afganistan, iar 349 de soldaţi s-au sinucis. La români au fost în total 23 de morţi.
De aici, dacă la 229 de militari ucişi, avem 349 de militari sinucişi, atunci la 23 militari, ar trebui să avem 35 sinucişi! Problema mare că nu îi avem, deocamdată. Ce putem face să intrăm în rândul lumii? Trebuie să îi sinucidem cumva. Propun o campanie prosuicid. Sugerez şi un titlul: Suferinţele tânărului Wertheimer II”.

În loc de concluzie,
Voi încheia cu o speculaţie răutăcioasă. Dacă eu aş fi preşedintele unui institut de diagnoză şi tratament al stresului post traumatic, aş fi foarte interesat ca diagnosticul de sindrom (tulburare) de stres postraumatic să fie pus cât mai mult şi cât mai des. Mai mulţi pacienţi, mai mulţi bani! Fără număr, fără număr!

Psihologul CEL RĂU

BONUS
Descrierea simptomaticii stresului posttraumatic(Kardiner):
1) excitabilitate si iritabilitate;
2) reactie nestapanita la excitanti brusti;
3) fixarea pe circumstantele evenimentului traumatic;
4) fuga de realitate;
5) predispozitia pentru reactii agresive necontrolate.

Repartizarea celor mai semnificative simptome utilizate in evaluarea Tulburării de stres postraumatic arată astfel:
1) prezenta in anamneza a unei situatii traumatizante (93% din experti i-au acordat nota cea mai mare);
2) intoarcerea permanenta la trairile legate de circumstantele traumei (78%);
3) visele si cosmarurile pe tema traumei (77%);
4) amintirile obsesive (75%);
5) intoarcerile la situatia traumatizanta prin asociatii sau asemanarea circumstantelor (73%);
6) „reactivitatea fiziologica” (mai mult de 66%).

Reclame