Imagine
(psihologia antropofagă)Din tot ceea ce s-a scris despre cazul „câinilor maidanezi”, de departe cel mai fascinant mi s-a părut articolul “Un studiu de specialitate despre minciunile familiei Anghel”, scris de Diana Dumitru şi prietena ei, studentă la psihologie, apărut pe blogul Voluntar pentru iubire DIN DRAGOSTE PENTRU NECUVANTATOARE. Fascinant, nu atât prin amatorismul demersului, ci mai ales prin numărul mari de fani pe care i-a adunat. Deh, cine se aseamănă…intră în haită!Iată cum îşi motivează autoarea demersul: „Am scris acest articol din simplul motiv ca am observat foarte multe detalii suspecte in relatarile familiei lui Ionut Anghel…”! Remarcabil argument! Atât de simplu! Atât de nemilos!
„Fiind pasionata de psihologie, de patologia minciunii, de studiul comportamentelor umane si a tiparelor de exprimare” Diana Dumitru (ne) surprinde (cu) „detalii care scapa oricarui om de rand care nu are o intuiţie buna sau o pasiune pentru psihicul uman.” Genial! Noi, plăvanii de rând, lipsiţi de intuiţii şi pasiuni, am face bine să învăţăm din profunzimea unei analize…devoratoare!

Analista ne îndrumă să observăm „notele filozofice” din răspunsurile bunicii, atenţionându-ne că o persoană îndoliată „nu are puterea interioară de a-şi calcula cuvintele aşa”. Bine punctat. Fata asta ştie nişte chestii. Noroc că ni le spune şi nouă! Iată şi argumentul: „Bunica nu era credibilă. Drama ei nu mă făcea să plâng.” Aşadar, Diana Dumitru reprezintă etalonul trăirilor noastre. O facem să plângă, suntem credibili. Nu, suntem nişte mincinoşi ordinari.
Tot ea ne mai spune, analizând-o pe bunică, şi cum ar trebui să ne exprimăm, atunci când avem parte de o tragedie, pentru a da răspunsuri „mai umane”, de genul: “plang pentru ca mi-a murit nepotelul” sau “ plang pentru ce i s-a intamplat lui Ionut.” Altfel, riscăm ca suferinţa noastră să nu fie apreciată ca autentică.

Cât despre părinţi, Diana Dumitru şi-ar fi dorit să îi vedem „in genunchi, devastati, in lacrimi, lesinati de plans si de calmante, doritori sa isi faca dreptate…” şi nu un tată care „se incrunta si isi tuguiaza buzele in mod fortat, incercand sa para suparat.” O imagine care ar merita abordată psihanalitic pentru a înţelege străfundurile bine dosite ale autoarei.

Concluzionând, un lucru este sigur pentru analista noastră genială: „familia Anghel minte si nu sufera.” Consecinţele „teatrului lor de prost gust”- ne spune autoarea, confirmând temerile noastre- rezidă în faptul că „Zilnic apar victime peste victime: caini nevinovati si blanzi ucisi pe nedrept si oameni muscati de caini pentru ca toti au luat-o razna…”
Analiza se încheie, nici nu se putea altfel, cu un final apoteotic: „Degeaba tipa in timpane de o multime de ani imnul romanilor: <<Desteapta-te romane, din somnul cel de moarte>>…”

Aşadar, problema nu este că tâmpita aia de bunică iresponsabilă, în loc să îşi supravegheze nepoţii, a stat cu curul pe bancă, privind aiurea ori la o bârfă de sezon, ci felul în care a găsit de cuviinţă să îşi exprime trăirile. Or, în opinia fenomenalei analiste, asta ar trebui să o incrimineze. Să înveţe, dracului să îşi exprime durerea după normele prevăzute, dacă nu la puşcărie cu ea. Sau s-o mănânce câinii! Dar până una alta, uite că ne mâncăm noi între noi, oamenii!

Mă întreb, câte studii au citit specialistele noastre privitor la comportamentul părinţilor ai căror copii au avut parte de o moarte violentă? Sau la câte înmormântări au făcut observaţii sistematice, riguroase şi pertinente, cu indicatori prelucraţi statistic, pentru a şti ele mai bine cum ar fi normal să se comporte nişte părinţi cărora le-a murit copilul? Şi până la urmă, chiar, cât şi cum ar trebui să plângem atunci când avem o durere mare? Ele, specialistele, cam cât ar plânge ca să se încadreze într-un barem corespunzător?

În psihologia autentică, o concluzie pertinentă presupune aplicarea unor metodologii riguroase pe un suport statisic cu date verificabile. E drept, acestea nu sunt la îndemâna oricui. Nu e suficient să citeşti o carte despre comportamentul uman pentru deveni psiholog. Uneori nu e deajuns nici măcar să faci o facultate de specialitate. Cel care, sub masca unui pretins psiholog, face doar jonglerii interpretative, nu este un profesionist, ci doar un amator iresponsabil.

Dacă ar fi luat în serios, demersul celor două specialiste ar putea purta eticheta de canibalism psihologic. În fapt, analiza acestora ar putea fi privită doar ca un caz de bârfă ieftină, dacă nu ar fi o calomnie. Şi profesioniste dacă ar fi, cine le dă lor dreptul de a judeca suferinţa unor oameni? CU ce scop? Aaaaa! Uitasem, autoarea ne spune încă de la început: simpla curiozitate!
Cu o singură frază sunt în totalitate de acord:”…din cauza isteriei generale cauzate de aceasta moarte si au inceput sa atace animalele, iar animalele riposteaza.” Adevăr grăiţi. Adulmecând cu nesaţ, o haită de devoratori, deghizaţi în psihologi de ocazie,roiesc în jurul unui trup de copil ucis, muşcând cu voluptate din ceea ce a rămas. Felicitări, aţi reuşit!

În opinia mea de om rău, între drama acelei familii şi problema câinilor maidanezi nu există decît un singur punct de legătură, faptul că prima a declanşat o dezbatere „sfâşâietoare” cu privire la cea de a doua. Statistic, moartea lui Ionuţ este un accident (vezi postarea „DE CE URÂM STATISTICA?”!).

Cauzele, circumstanţele şi responabilitatea în cazul acestei morţi trebuie analizate strict la subiect de către cei care au autoritatea să o facă. Şi nu prin interpretări pripite ori prin speculaţii de tot felul făcute de către amatorii dornici de publicitate de joasă speţă. Concluzia finală pe care posesoarea blogului o trage, deşi alta pare a fi fost intenţia ei, se potriveşte perfect unei astfel de abordări: „totul este un teatru ieftin pus in scena de niste actori prosti.”

Indiferent de soluţia care va fi propusă în cazul copilului ucis de câini, problema maidanezilor rămâne. Şi asta e problema noastră…a tuturor. Dar vorba unui amic: „Dacă se va rezolva sau nu, asta nu e treaba noastră!”

P.S. Dacă sunteţi în acord cu acest punct de vedere, nu e musai să daţi „like”, dar aţi putea să îi daţi share până va ajunge şi la cele două specialiste. Dacă articolul nu vă e pe plac, mai jos este linkul care cu siguranţă vă va oferi satisfacţie!

Psihologul CEL RĂU

Sursa articolului: http://xnici.wordpress.com/2013/09/17/un-studiu-de-specialitate-despre-minciunile-familiei-anghel/
Foto: http://awesomenator.com/fun/weekly-super-awesome-picture-dump-9/

Anunțuri