(exerciţiu de analiză introspectivă din categoria: „Stau şi cuget? Sau numai stau?”)Image

Recunosc, am privit de la distanţă cazul lui Alexandru Arşinel. Pur şi simplu nu am reuşit să mă poziţionez. M-am gândit în tot acest timp că, indiferent cum aş sta, strâmb pe dreapta sau pe stânga, nu aş putea face o judecată dreaptă. Cum aş fi putut eu să judec dreptul laviaţa a unui om? Alexandru Arşinel este o vedetă. Într-un fel este un om important. Are notorietate. Pentru mulţi, dispariţia lui ar însemna un gol. De cealaltă parte sunt, dacă e aşa cum se zice, vreo 3000 de necăjiţi care aşteaptă o şansă. Sunt anonimi. Dispariţia lor nu ar însemna mare lucru pentru lume. Ar fi însă o mare suferinţă pentru familia lor. O suferinţă anonimă despre care am prefera să nu se întâmple, iar dacă totuşi e musai să fie, să se întâmple altora.
Deci, m-am abţinut să îmi dau cu părerea. Mi-ar fi fost ruşine, sincer, pentru că nu sunt bolnav. Nu mă doare nimic, nu sufăr. Ai mei, cei dragi sunt, şi ei în regulă. Dacă aş fi făcut-o, mi-aş fi imputat ca dau din gură fără să fiu în temă. Aşa că am rămas un simplu spectator.

Am văzut  emisiunea lui Gâdea, mărturisesc, dintr-o curiozitate oarecum indecentă. L-am văzut pe Alexandru Arşinel supărat, privindu-ne direct în ochi şi spunând apăsat: „Au vrut să mă omoare!” Nu ştiu ce au spus alţii despre el şi şansa lui de a trăi, dar îmi pare că l-au mâhnit tare. Mă gândesc că s-au aruncat vorbe grele de s-a ajuns aici.
“M-aş fi mirat să nu apară şi răutăţi. Sunt nişte răutăţi inerente, care aparţin acestui popor. Mi-e ruşine că m-am născut în România!”, ar fi spus actorul. Probabil că asta i-a revoltat şi mai tare pe cei din tabăra de vis-a-vis. La emisiune, nu au venit şi cei de vis-a-vis. Nici nu am auzit pe cineva să spună că au fost invitaţi.
Spre final, medicul care l-a operat pe actor a intrat în direct: “Dacă mâine sau în noaptea asta s-ar întâmpla ca maestrul Arşinel să aibă nevoie de un transplant şi să fie la fel de compatibil, tot lui i-aş face un transplant.” Asta m-a zgâriat în urechi. Involuntar, am continuat gândul. “Tot lui…şi nu altcuiva!” Indiferent cine este, cît a aşteptat ori cât este de compatibil? Da! Categoric, da!

Undeva, în adâncul meu, ceva a pârâit. O crăpătură mică s-a tot lărgit şi din ea au ieşit angoasele. Dintr-o dată nu mai priveam emisiunea din fotoliul meu, ci dintr-o sală de aşteptare. După o lungă aşteptare, fusesem anunţat că apăruse şi pentru mine un donator. Şi iată-mă, aşteptând verdictul. Sunt compatibil? O asistentă drăguţă a trecut pe lângă mine şi mi-a zâmbit. Un stagiar a scos capul din cabinet şi mi-a tras cu ochiul. Domnul profesor va avea ultimul cuvânt, doar că el este la o emisiune tv. Îl privesc plin de speranţă. Pe Alexandru Arşinel l-a ajutat. Una peste alta, un om trăieşte. Şi asta e cu adevarat important..

Într-un târziu, domnul profesor apare. E uşor grăbit. Se aude că Alexandru Arşinel e din nou internat. Profesorul mă priveşte o clipă şi îmi dă verdictul: Nu! Nu o putem face în seara asta! Te vom chema altădată. Mi se pare că nu aud bine. Cuvintele spuse de medic la televizor îmi răsună în urechi: „tot lui i-aş face un transplant!” Mă ridic. O furie oarbă mă cuprinde. Mă văd lovindu-l pe doctor cu pumnii. Cu picioarele. Cu un cuţit. Apoi, cu toporul. Îmi vine să urlu. Doctorul dă să plece. Mă clatin pe picioare. „Poate că totuşi…ştiţi…dacă ar fi posibil…” mă trezesc vorbind. Doctorul a intrat în cabinet. Plec. Îmi vine să mă întorc şi să îl rog. Ba nu ! Să îl ameninţ! Să îl iau de gât! Adică, ce aş rezolva? Mai bine îl implor să mă ia pe mine. Da, aşa aş avea o şansă. La ce m-ar ajuta să îl omor? Pe el…şi pe familia lui…pe toţi prietenii. Şi pe Arşinel, că el are o a doua şansă, iar eu nu am avut niciuna. Mi-e rău.

Ajung acasă. „Nu mi-au permis să mă fac bine. Au atentat la viaţa mea!” Televizorul merge. Mircea Badea hohoteşte, amuzându-se de ceva sau cineva. Schimb canalul. Banciu vorbeşte de parcă ar da cu bolovani. Închid televizorul. Mâine mă întorc la dializă. Doamne, te rog, ai grijă să nu se strice aparatul ăla! Poate mai există o speranţă!

La naiba! Ce e cu toate ideile astea? Nu am nimic. Sunt sănătos, rinichii mei sunt în regulă. Dau o raită la baie! E O.K.! A fost doar o emisiune t.v. Şi totuşi… ceva nu mai e la fel cum a fost. Am un sentiment bizar…Degeaba schimb canalul! Îmi pun un film. Nimeresc „Cel mai iubit dintre pământeni”. Îl văd pe Dorel Vişan în uniforma de securist torţionar, ţinând un discurs în faţa deţinuţilor: „Noi educatorii, petagogii…suntem ca nişte doctori care stă…stă la căpătâiul bolnavului şi aşteaptă. Aşteaptă până se face bine. Adică, să ridică pă picioarele lui…că de nu, o mierleşte’n cristoşii mă-sii!”

Reclame