gandul proiect

Când citesc un articol precum cel al Alinei Matiş, apărut în „gândul”, mă enervez instantaneu. Articolul „Cum arată cu adevărat ARMATA ROMÂNĂ” este un fel de continuare a unui gonflabil proiect multimedia, pe numele lui „Sindromul NU”. Deloc amuzant, “proiectul multimedia” a primit premiul anual pentru jurnalism la…Gala Gesturilor de Suflet în Sănătate Mintală. Nu râdeţi! Că nu-i de râs!

Probabil, pornind de la premisa că toţi cititorii publicaţiei „gândul” sunt idioţi, autoarea articolului încearcă să convingă că Armata Română este o instituţie ticăloasă, iar psihologii (ei), nişte slugi idioate. Dar asta nu e totul! Din cârdăşia lor perversă se produc pe bandă oameni schilodiţi sufleteşte care mai apoi sunt condamnaţi la inexistenţă.

Elementul cheie al întregii mutilări jurnalistice este o declaraţie zisă „oficială” a reprezentanţilor armatei care, mai zice-se, ar nega existenţa sindromului de stres postraumatic la militarii care au fost, dincolo de graniţa României, în teatrele de operaţiuni militare. În fapt, este vorba de două declaraţii făcute de nişte psihologi nefericiţi. Prima este a unui colonel din armată, psiholog şi doctor (probabil tot în psihologie), un anume Adrian Prisăcaru, care sună aşa (citez din „gândul”): „Din datele la care am eu acces, din informaţiile pe care le deţin eu, nu există militari diagnosticaţi cu stres posttraumatic”. Ea este întărită de o a doua făcută de un alt psiholog militar, Maria-Magdalena Macarenco: „Oficial, nu există cazuri de tulburare de stres posttraumatic” spune ea. Şi totuşi, restaurând-ne adevărul, articolul Alinei Matiş ne prezintă un militar cu un diagnostic de tulburare de stres posttraumatică. Omul, după ce s-a profitat competenţa şi buna lui credinţă, a fost aruncat la gunoi, fiind trecut repede în rezervă pentru ca armata să nu fie maculată cu cazuri de acest gen.

Iaca, fâssss! Sincer, m-aş fi aşteptat la prezentarea unui document emis oficial care să conţină o astfel de declaraţie, şi nu afirmaţii, probabil scoase din context ale unor nefericiţi de psihologi. Sau măcar o filmare cu camera ascunsă în care cei în cauză să spună abia şoptit că realitatea este alta decât cea prezentată oficial. Apoi, m-aş fi aşteptat să ni se relateze despre dificultăţile întâmpinate de către cei doi jurnalişti. Despre cum au reuşit ei, prin tot felul de modalităţi ingenioase şi, desigur, temerare, să penetreze un sistem obtuz. O aventură în toată regula pe un front ostil. La ce dracu’ le-a trebuit lor un an de zile pentru ca, mutilând logica bunului simţ, să scoată doar o poveste stâlcită?

Să iei un interviu unui psiholog din armată, cu toate aiurelile birocratice, nu e mare scofală. Unul din ei apare chiar în uniformă. Deci, nimic subversiv. Probabil şefii lui au zis plictisiţi: „Da, mă, primeşte-i şi dă-le şi o cafea!” Ce o fi fost apoi la fundul psihologului respectiv, numai el ştie! Celelate interviuri sunt floare la ureche, pentru că vin de la persoane aflate în afara sistemului, neavând nici o constrângere birocratică sau contractuală. Posibil, nişte amatori de notorietate care fie se căznesc să îşi facă o mică reclamă pentru iniţiativele lor particulare, fie doresc, pur şi simplu, să facă impresie arâtând lumii că stau cu deşteptăciunea în casă. Pentru că, nu-i aşa, eşti un psihoterapeut mai bun dacă văd prietenele de cafea că ai apărut la ziar? Nomal, te mai bagi şi pe net şi mai apoi, greutatea argumentelor tale este împrumutată de la nişte băieţi şi fete de pe alte meleaguri care nu au nimic de pierdut dacă se lansează în speculaţii.

În fapt, ce m-a enervat la articolele cu pricina?
În primul rând, amatorismul, încâlceala terminologică de la primul articol: confuzia între sindrom-simptom-caz (sic!).

Secondo, ignoranţa nepermisă pentru unii care pretind că au petrecut un an de zile să înţeleagă mecanismele sistemului. Asistenţa psihologică nu ar trebui să fie confundată cu asistenţa medicală (psihiatrică). Cu atât mai mult să ceri unui psiholog să pună diagonstice medicale (vezi primul articol!). Pe de altă parte, (vezi recentul articol al duduiei!), militarul, odată ce a fost diagnosticat cu tulburare depresivă severă, nu mai are a face, decât tangenţial (ca suport emoţional!) cu sistemul de asistenţă psihologică din structurile militare. Eventual, doar cu clinicianul din spitalul de psihiatrie care, chiar dacă e dintr-un spital numit şi militar, e altă mâncare de peşte! Deşi, tot psiholog i se spune şi lui!

Boală profesională? Bă, mai citiţi dracului legile din România. Vă recomand Legea 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă. La art.5 lit.h) găsiţi definiţia bolii profesionale. Nu vizează afecţiunile psihice. Cine ar fi vrut să facă parte dintr-o astfel de comisie? Dar, na! E uşor să faci pe deşteptul când nu ai tu responsabilitatea în luarea unei decizii legale, dar moralmente nedreaptă. Eticheta de „boală obişnuită”, deşi iritantă, este în conformitate cu legea. Aici, legea e şchioapă. Nu, Armata!

Legătură cauzală? Evidentă? Citez cu oroare: „relaţia cauză (misiune) – efect (TSPT) pare evidentă.” Boilor! Între traumatismul care urmează unei lovituri de ciocan în cap şi lovitura respectivă se poate stabili o relaţie cauzală. Clară! Directă! De unde ştim? Dacă am lua un eşantion de 100 de capete (fie ele şi de psihologi militari sau de jurnalişti de la „gandul”), toate ar suferi cam acelaşi traumatism după un ciocan dat la tâmplă. Marja de eroare este nesemnificativă. Dar, între participarea la o misiune şi apariţia unei tulburări psihice, relaţia de cauzalitate nu poate fi stabilită cu certitudine dacă nu ai nici măcar elementul obiectiv care, ipotetic, ar putea provoca trauma (un schimb de focuri, un atac cu bombă etc). Element cauzal: „umilinţa îndurată”? Asta-i literatură, fraţilor! De ce nu fac toţi militarii care au fost în teatrele de operaţiuni tulburare de stres posttraumatică? Aţi avut la dipoziţie câteva sute de răniţi. La ei s-ar mai putea încropi câte ceva despre relaţia cauzală în cazul unui sintrom de stres posttraumatic. Dar, nu! Jurnaliştii crapului prăjit se scaldă prin alte bălţi.

În fine, faza cu testarea psihologică! Evaluarea psihologică nu este infailibilă. Ea are rostul de a elimina nişte riscuri privind vulnerabilitatea psihică a militarilor. Statistic vorbind, eficienţa selecţiei este demonstrată. Dar există şi o marjă de eroare inevitabilă. Nu intru în amănunte tehnice. Şi aşa v-am pus răbdarea la încercare, deşi am jurat că nu mai scriu pentru feisbuc mai mult de 5 propoziţii. Dar aici e partea ce mai savuroasă, fir-ar ea a dracului! Militarul ăsta s-a dus la testul psihologic pregătit pentru a minţi, pentru a fenta. Dacă, înainte de a purcede la un drum lung, mă duc cu maşina la mecanic să îmi verific frânele şi direcţia, nu o fac doar pentru a-l pune la încercare pe mecanic sau pentru a-l fenta ca să râd de el. Ci pentru că sunt interesat să ştiu dacă nu cumva risc să îmi rup gâtul, să îmi sparg ţeasta sau să îmi etalez maţele prin parbriz, presupunând că s-ar rupe direcţia sau ar ceda frâna.

Contrar unor stereotipuri, mai mult sau mai puţin mioritice, la fel este şi la testarea psihologică pentru o selecţie. Nu eşti la detectorul de minciuni. Sau te-ai simţi mai bine dacă, ducându-te la psiholog, acesta te-ar privi din start ca pe un nebun cu apucături de mitoman? Psihologul are rolul de a te asista, de a te consilia, de a te ajuta să te autoevaluezi pentru a-ţi cunoaşte propriile limite. Dacă poţi sau nu! Nu eşti la un interviu de angajare ca vânzător de pop-corn. Ai vrea să ştii dacă te poţi duce la dracu’n praznic în Afganistan , acolo unde „bombează”. De aia, la o testare psihologică se are în vedere şi buna credinţă şi faptul că eşti conştient şi responsabil. Că nu ai merge într-un loc unde ai putea să te schilodeşti şi, eventual, mai rău, să contribui stupid la schilodirea altora care cred că se pot baza pe tine. Dar nu, tu vrei să te joci de-a mercenarul soldat universal cu puşti şi pistoale adevărate chiar dacă ţie îţi este frică şi de scheunatul nocturn al pisicilor aflate în călduri. Şi pentru asta eşti pregătit să fentezi! Na, mă, fentează, dă-te dracului!

P.S. Pe amatorii de înjurături, precum şi pe nedumeriţii inocenţi, îi rog să intre direct pe pagina Psihologul CEL RĂU pentru a comenta. Răspund cu rabdare şi politicos oricui!

Nota bene: boală profesională – afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă.

Reclame