Când am văzut că presupusa jurnalistă Alina Matiş recidivează şi mai scrie un articol despre aşa-numitul „sindrom NU”, mi-a venit să borăsc. Însă, citind articolul şi mai ales vizionând interviul cu „Psihiatrul care are grijă de OAMENII CARE NU EXISTĂ”, respectiv dr.Gabriel Diaconu (MindCare – MedLife), mi-am schimbat dispoziţia.

REINTRODUCERE ÎN TEMĂ
Dacă unii dintre voi nu aţi citit articolele precedente apărute în gândul, nu vă îngrijoraţi, articolul de faţă conţine suficiente gogomănii care vă pot ajuta să vă edificaţi asupra demersului chinuit al ziaristei noastre. În ajutor ne vine şi filmuleţul retrospectiv de unde extragem următoarea afirmaţie aproape dramatică: „Tocmai în perioada în care statul major general ne spunea noua că armata română este singura dintre aliatele NATO care nu a avut nici un caz de stres postraumatic, după Irak şi Afganistan, acest om era diagonsticat, de către aceiaşi oameni, cu stres posttraumatic.”

Nu vă chinuiţi să ghiciţi. E vorba de psihologi. Repetăm ca să înţelegem! Cei care ar fi susţinut că nu există cazuri de stres posttraumatic erau psihologii. Textual declaraţia suna aşa: „Din datele la care am eu acces, din informaţiile pe care le deţin eu, nu există militari diagnosticaţi cu stres posttraumatic” Cum era de aşteptat, în materialul video, prima jumătate a frazei este tăiată, rămânând pentru proşti doar partea de aserţiune categorică: „…nu există militari diagnosticaţi cu stres posttraumatic.” Dandana mare, domnule!

Aici se cuvine să redăm intervenţia aparent confuză a domnului doctor de suflete pârjolite: „Dar psihologii ăia, care sunt acolo şi care fac parte din astfel de servicii, aceia sunt oameni care, spre deosebire de mine, în momentul în care neagă un diagnostic sau preferă să treacă un alt diagnostic decât cel real, se află într-o zonă extrem de compromiţătoare a profesiei lor. Un diagnostic mincinos este un caz sever de malpraxis, o rea practică profesională – în orice profesie.”

Urmărind poate să ne şocheze, doctorul cu pricina continuă: „Hai să mai spunem ceva, diagnosticul de stres postraumatic este un diagnostic clinic pus de un medic psihiatru, niciodată de un psiholog.” Bingo! Răspuns corect. Nu v-aţi fi aşteptat, nu? Faptul este confirmat chiar de către pacientul acela nefiinţabil: „Doamna psihiatru de la Spitalul Militar mi-a pus diagnosticul de şoc posttraumatic. Cum am intrat la dumneai în cabinet şi am început să vorbesc, mi-a zis ‘tu ai şoc posttraumatic’.”

Felicitări, domnule doctor, aţi câştigat un beţişor de urechi utilizat de doar patru ori. Dar dacă tot ştiţi că psihologii nu pun diagnostice psihiatrice, de ce îi acuzaţi de malpraxis, susţinând au pus un diagnostic diferit…sau l-au schimbat sau l-au minciunit sau dracu’ mai ştie ce. Şi incoerenţa este un simptom, domnule doctor.

LECŢIA DE DIAGNOZĂ
Doctorul nostru a fost umblat pe la tot felul de şcoli, congrese, chermeze şi bairame de specialişti care, dacă nu îţi schimbă mentalitatea, îţi poate shimba sexul. Adică, te duci vacă şi te întorci bou. Iată cum se face că e pregătit să ne ofere o mică demonstraţie de raţionament diagnostic. Pentru psihologi. Nu de alta, dar deşi nu se îndoieşte de profesionalismul psihologilor, îi consideră complet idioţi. Aşadar, referindu-se la unele auzite de el şi acceptate de către reprezentanţii armatei, începe procedura de iluminare:

„Am auzit că unii dintre ei au probleme cu somnul, am auzit că unii dintre ei suferă de anxietate, am auzit că unii dintre pot să aibă simptome de depresie, am auzit că unii dintre ei au probleme de consum de alcool. În momentul în care ai un militar care prezintă simptomele pe care eu tocmai le-am descris: nu doarme bine, este anxios, are simptome de depresie sau de disforie, o formă de iritabilitate cronică, şi s-ar părea că şi-a schimbat modul de a consuma diferite substanţe (ups!!!) ….bla –bla…este posibil ca omul ăsta să fi dezvoltat probleme de sănătate care nu pot fi încadrate în altă parte.” (decât PTSD-nota noastră!)

Deci, pe înţelesul tuturor, iată reţeta: luăm de la unii insomniaci nedormitul bine, anxioşilor le luăm anxietatea, celor cu simptome depresive le luăm depresia sau disforia, alcoolicilor le confiscăm…substanţele (de care or fi şi s-or găsi asupra lor!); le punem într-o găleată şi le amestecăm acolo până când facem un soi de terci din care plămădim un mic zombi frankeştian cu care, mai apoi, ne putem juca de-a doctorul: îi administrăm injecţii, îi punem pansamente şi îi dăm pilule ( de toate culorile)! Toate în detrimentul ursuleţului de pluş pe care îl vom arunca la gunoi. Avem o altă jucărie. Mulţumim, domnule doctor!!!!

PSIHOMETRIE DE CUMETRIE
De ce nu ştiu psihologii să pună corect diagnosticele? Pentru că pe lângă că ie proşti, dar n-are nici chestionare. Adică le are, dar ie proastă şi nu ştie. Tră să are de alea bune, ca la ingelzi şi americanezi. Iată şi fasciculele iluminatoare ale doctoraşului nostru, într-o abordare hegeliană (nu ştim ce e aia, dar sună interesant!):

TEZA: „Ei bine, în psihometrie există nişte chestii mult mai complicate. Nişte baterii de teste care au inserate printre rânduri, intrebări, „aitemi” care formează o reţea mai puţin vizibilă de VT validity testing, de testare a validităţii.

ANTITEZA: „Nu mă îndoiesc de excelenţa şi competenţa examinatorilor Armatei Române. Nu vreau să îi jignesc, Dumnezeule! Şi nu vreau să mă gândesc la posibilitatea că probabil şi pe ei i-a stârnit curiozitatea la un moment dat să se uite pe toate chestionarele alea şi să vadă că la englezi şi la americani există 11, 15, 20% din soldaţi care au PTSD – „băi, noi n-avem nici unu’! Hai să ne uităm la chestionarele alea! Cam cât la sută dintre ele trec un screening de VT (validity testing)? Toate, evident! Toate trec pentru că noi suntem imbatabili”.

Şi SINTEZA: „Sunt numeroase căi, inclusiv analize de sânge, prin care se pot verifica aceste chestionare. Nu e nevoie să îi întrebi, e nevoie să cauţi şi să măsori.”

Nu aţi înţeles nimic? Nici nu e de mirare. În capul omului e o confuzie totală. În înțelepciunea sa accidentală, le amestecă într-o notă halucinantă, dar asta nu pare o problemă pentru el. Atunci când spui o tâmpenie, trebuie să o faci cu glas răspicat, iar pentru o inocentă ca Alina Matiş ai putea părea chiar un tip deștept. Domnule doctor, „vt”-ul la care faceți referire nu e ou kinder sa aibă 3 in 1 aşa cum credeți dumneavoastră. Sunt trei concepte distincte pe care dumneavoastră le confundați intr-un mod trivial. Așadar, să încerc să vă lămuresc:

„Teza” se referă la aşa-numita scală de validitate, numită vulgar şi scală de minciună. Adică un set de întrebări care încearcă să suprindă tendinţa de a înşela vigilenţa testului prin răspunsuri de faţadă. De exemplu, dacă pe doctorul în cauză l-am întreba: „Profesional vorbind, sunteţi incompetent?”, iar el ar răspunde „nu”, atunci, după prestaţia sa la interviu, am avea serioase motive să credem că minte. De aceea, nu avem certitudinea că, şi la celelalte întrebări, răspunsurile sale vor fi sincere. Asta e una!

„Antiteza” vizează, în afară de ofensele aduse psihologilor, un model statistic prin care se stabileşte gradul se sensibilitate şi specificitate al unei metode diagnostice. Nu intru în amănunte ca să nu îl apuce amieţu’ pe doctorul nostru şi să dea în bâlbâială. Nu de alta, dar nefiind medici, nu am şti să îi oferim altceva, ca prim ajutor, decât un pumn în cap.

„Sinteza”se referă chiar la validitatea testului care nu este altceva decât corelaţia semnificativă a rezultatelor testului cu realitatea, respectiv cu un criteriu obiectiv măsurabil. De exemplu: ipotetic vorbind, dacă avem un test de măsurare a imbecilităţii profesionale la psihiatri, rezultatele obţinute la test de către doctoru’ Gabi trebuie să coreleze cu o eventuală prestaţie imbecilă. Vai, nu vreau să îl jignesc, Dumnezeule! E doar un exemplu!

Deci, confuzie totală, doctore! Nici nu ştii, în inconştienţa dumitale neaccidentală, câtă dreptate aveai spunând: „Nu ştiu mulţi oameni în România care dacă spun „vt” să înţeleagă acronimul ăla.” Adevărat!

EPILOG
Nu îl condamn pe doctorul Gabriel Diaconu. Poate o citit almanahele alea invers sau poate nu a înţeles pozele.
Prietene, un sfat de final! Începe şi matale cu nişte cărţi de colorat. Almanahele mai târziu, iar de wikipedia…poate într-o altă viaţă. Şi rest, să îţi dea bunul Dumnezeu sănătate mentală şi tot ce mai ai nevoie. Cât despre Alina Matiş, nu mai zic altceva decât că mă încearcă un sentiment de milă. Nu, nu cred că e proastă. E doar puţin tulburată!

La bună vedere!Imagine

Reclame